EFEMERIDE

Când te laşi sedus de vâltorile mediatice, navigând, de pildă, de pe un canal la altul al televizorului, ai toate şansele să intri într-o stază metafizică. Mai întâi, eşti atras de o ştire sau alta, de situaţii sau personaje discernabile, dar, la un moment dat, totul începe să se amestece în capul tău, te plictiseşti şi realizezi zădărnicia a ceea ce primeşti. Cu cât această experienţă continuă, cu atât mai mult te cuprinde o greaţă şi o respingere a ceea ce ai în faţă. Prea multul, dacă îl conştientizezi, te face să devii precaut faţă de el şi încerci să îl chiverniseşti, dacă el continuă, cu mai multă rezervă şi măsură. E bună această experimentare temporară a prea plinului, pentru că astfel ai şansa să înveţi să nu te acapareze şi să rămâi în el.


În autobus, pe scaunul din faţă, un copil de vreo trei ani cu mama lui. Copilul se zbenguie, nu-şi mai găseşte locul, vrea vrute şi nevrute. La ceea ce îi spune sau îi cere maică-sa, i se împotriveşte, o contrazice, găseşte un motiv pentru a nu fi de partea ei. Vrea numaidecât de la magazin să i se cumpere o jucărie, un roboţel care face nu ştiu ce, iar femeia îi răspunde scurt că nu sunt bani. „Atunci să cumpărăm bani!”, îi replică şi mai ferm copilul, după o logică ingenuă, numai de el ştiută.


Azi am văzut următoarea scenă: un vecin, întors de câteva zile din Italia, cu o cioarsă de maşină, tot încerca cu un hârleţ să sape o bucată de pământ (pe ca şi-o arondase, de la sine putere) în spatele blocului. E mai în vârstă decât mine, om simplu şi, de altfel, la locul lui. Cred ca s-a oploşit în oraş în anii industrializării, are toate semnalmentele că face parte din prima generaţie citadină (îşi aduce toamna cele trebuincioase casei de pe undeva de la ţară, îşi face vin, îşi pune murături etc.). Şi acum scena: privea pământul cu aşa sete că părea că vrea să intre în el; era aşa de bucuros şi de extaziat că părea că a descoperit raiul pe pământ; s-a tot rotit în jurul parcelei, a ochit care sunt obstacolele, de unde să înceapă, cum sa facă treaba şi s-a avântat dintr-o dată în mult aşteptata lucrare; pe care a şi făcut-o. Un om simplu, care s-a regăsit cu ceea ce era ascuns în profunzimea fiinţei lui: pământul din care a venit şi în care se va întoarce la un moment dat...


Şi spun asta că şi eu am aceeaşi bucurie când mă strămut primăvara la ţară şi muncesc pământul. Pun ceva ceapă, usturoi, flori, multe flori, şi mă dedau pământului şi trudirii lui. Ştiţi ce fain e să mai munceşti şi fizic? Să laşi dracului fandoselile ideatice? Sa transpiri adunând uscăturile şi frunzele putrezite ale iernii, să le dai foc, să tronezi ca un zeu deasupra acestor nimicuri şi să priveşti detaşat de lume asfinţitul soarelui? Să destupi o sticlă cu vin şi să astupi afurisitele zbârnieli ale interiorului?


Am citit de curând Banchetul lui Platon. Despre esenţa iubirii. Iubiri de mai multe feluri, întoarse pe toate feţele. Normal, găsim printre acestea şi iubirea paideică. Cu toate că problema m-a preocupat (secvenţial poate că am şi vizat-o, ca dascăl), descopăr cu sfială şi lucruri noi. Iubirea de acest fel cam asta ar fi: să trezeşti la discipol o atracţie irezistibilă faţă de ideile tale, să-l faci să respire prin toţi porii duhul tău, dar să creezi mereu goluri, aşteptări, bariere şi să-l ţii la distanţă. Să fii mereu treaz şi să nu te arunci niciodată în „braţele” lui. Iar torentului acestei dorinţe să ştii să te opui. Să nu-i dai curs decât aşa, cu ţârâita, din când în când, că dacă mergi până la capăt, totul este terminat.


Metafora sferei, ce presupune reunirea a două jumătăţi împrăştiate în largul univers, făcute una spre împlinirea celeilalte, ca schemă explicativă a iubirii. O simplă schemă, doar. Cealaltă jumătate nu-i înafară, ci în tine însuţi. E formată din ceea ce nu eşti şi ai vrea să fii. E o altă faţă a ta. Nu o căuta la alţii că n-o găseşti. Ai uneori doar iluzii, amăgiri, proiecţii, mai mult decât realitatea permite, că ceea ce sunt alţii pică pe această nemărginire a fiinţei tale. Sapă adânc în interiorul tău, extinde-ţi cât poţi jumătatea pe care o ai în perspectiva întregului ce-l porţi în tine.


La păscut cu vaca. Am vreo doişpe ani, iar ai mei mă trimit cu vaca la păscut. Prin cele maluri ale Jijiei, prin cele pâlcuri cu iarbă proaspătă de mai, prin văgăunele de pe dealurile de dincolo de sat. La început nu-ţi prea convine treaba, dar realizezi că n-ai încotro. Normal, te raliezi cu vaca şi-ţi devine cel mai fidel sau drag tovarăş. Se naşte cu acest prilej un gen aparte de solidaritate. Că, deh, vei petrece juma de zi cu ea. Şi-acum începe ce este mai interesant. Că-nveţi, cu acest prilej, cum trece timpul. Îl simţi într-un mod foarte concret cum se divide - în ore, minute şi secunde – după cum ne zice doamna de la şcoală. Nu ai ceas, dar cauţi alte puncte de reper: care este poziţia soarelui pe cer, cam cât de cald îţi este, cum se învârt norii, cât de tare bate vântul, cât de umflate sunt părţile acelea dinspre coapsele vacii care arată că este sătulă, în fine, zgomotul sacadat al fiecărei muşcături din iarba verde şi deasă. Şi, mai ales, gândurile care se înghesuie în astfel de intervale de timp. Şi răbdarea de care trebuie să te ţii tare. E multă smerenie în toată treaba asta. Şi un palid început de înţelepţire. Cu acest prilej, înveţi să-nduri timpul şi să-ţi asumi, într-un mod cât se poate de concret, propria temporalitate. Şi, bine înţeles, exersezi cercetarea naturii în aspectele ei cele mai umile: mirosul pământului - când e plouat sau uscat, diferitele culori ale ierbii, cât de atrăgătoare sau frumos mirositoare sunt diferitele flori ale buruienilor, ce fel de gâze ies de sub crăpături, ce sunete misterioase se aud de sub pământ…


Azi am fost la o înmormântare. O rudă mai îndepărtată, dar nu contează. Moartea cântăreşte la fel de greu pe sufletul fiecăruia dintre noi, indiferent de momentul sau de modul în care îşi face prezenţa. Durere, plânsete, complicaţii, cârcoteli. Ca de obicei, cum se întâmplă la un mort. Mi s-a cerut să scriu un fel de necrolog, pentru preot, ca să aibă un punct de plecare pentru predica lui de dincolo de slujbă. Am făcut acest lucru, fiind sigur că nu am surprins decât aspecte de faţadă, pe care le ştiam şi eu, şi pe care publicul le-ar fi înţeles cât de cât. Preotul, în plus, a perorat foarte mult, îndrugând vrute şi nevrute, despre judecata de apoi, cultul morţilor, datoriile enoriaşilor faţă de biserică şi alte chestii. Dar mortul a rămas ne-vizat, impasibil şi la locul lui, devenise un fel de motiv pentru a discuta despre noi, despre cei vii, despre ceea ce se întâmplă dincoace. Mortul a fost pecetluit cum se cuvine (prin rugăciuni şi cuie zdravene-n sicriu) şi a fost coborât în groapa veşnică a ne-nţelegerii noastre. Şi a tainelor, pe care doar el le ştia. Pe care le-a luat cu el, pentru totdeauna, lăsându-ne, pe noi, cu ale noastre…


Nimicuri care pot deveni experienţe fundamentale. Din nou cu vaca la păscut pe drumeagurile dintre lanurile de grâu. Spice de grâu copt, aplecate spre pământ de-atâta greutate, ce aşteaptă secerătorii. Te plictiseşti şi nu ştii ce să mai faci. Dintr-o dată, îţi vine o idee. Iei un spic uscat, îl freci între palme, sufli pleava şi rămâi cu boabele măşcate şi reavăne în mână. Reiei experienţa asta de câteva zeci de ori şi în juma de oră îţi umpli cu boabe buzunarul de la pantaloni. Cum timpul e înaintea ta, continui gesturile burduşind şi celelalte buzunare. Pe la ceasul amiezii te întorci ca un zeu acasă. Mergi direct în magazie şi duci treaba mai departe. Râşnita din piatră, fixată pentru a face pasat la pui, o reglezi pentru făină fină. Te avânţi deasupra roții, învârtitul petroiului te sleieşte de puteri, îţi tremură picioarele, dar nu te laşi până ce nu dai de vreo trei ori tot acel amestec. Până ce te alegi cu o făină destul de neagră, care nu prea seamănă cu cea din pachetul de la alimentară. Dar mergi mai departe. Te pui de făcut aluat, cum face mama, cu apă, sare, ceva drojdie şi făina aia. Aştepţi apoi, iar când vine timpul, pregăteşti tigaia cu ulei încins, în care aşterni turtă după turtă. Te înfrupţi din prima, după ce ai presurat şi nişte zahăr, iar acel gust al turtei prăjite îţi va rămâne pentru totdeauna în suflet. Am comprimat în jumătate de zi drumul facerii pâinii şi-o experienţă de viaţă a atâtor generaţii. Un act paideic pe care copiii din ziua de azi nu îl au. Şi nu l-ar înţelege.