Învierea e în fiecare dintre noi

Fiecare persoană caută să se mişte înspre o asezare cît mai înaltă. Unii ţintesc bunăstarea materială sau bunăsituarea socială, alţii privesc cu speranţă şi bunătate înspre semeni, alţii se concentrează mai mult pe interior sau vor să facă încă un pas spre chemările lui Dumnezeu. Ne mişcăm neîncetat, încercăm să ne ridicăm, ne facem planuri, supunem la probă, experimentăm formule pentru a ne depăşi pe noi înşine. Unii realizează acest urcuş, alţii mai ratează, alţii se îmbată cu apă rece. Contează, desigur, şi intenţia - contează mai mult ceea ce realizezi efectiv.

Învierea Mîntuitorului Iisus Hristos ar trebui să faciliteze o „trezire” interioară, personală, să ne scoată din stările amorţite, letargice şi să ne înalţe spre alte zări valorice. Exemplul iubirii jertfelnice, concretizat de Mântuitor, ar trebui interiorizat şi aplicat de fiecare dintre noi. Pentru cei care nu au ajus să simtă misterul credinţei, un astfel de prilej ar marca o cotitură existenţială, o "adulmecare" a unei stări fiinţiale direcţionată de un sens. Pentru cei care deja au pregustat din acest dar, ar fi bine să continue urcuşul pentru a afla şi alte bucurii ale promisiunii, iubirii şi dragostei infinite a lui Dumnezeu.

A existat şi există o anumită constantă a aceste mari sărbători a creştinătăţii: năzuinţa perpetuării spiritului prin regenerare, bucuria trăirii prin solidarizare şi comuniune a acestui miracol, expansiunea şi revigorarea sufletească. Această constantă se reeditează an de an, cu mai intensă vigoare, cu mai largi rezonanţe interioare, cu mai mari bucurii. Depinde de noi, de felul cum ne-am pregătit, de cât de mult l-am căutat şi îl avem în noi pe Dumnezeu. Căci dacă sufletul şi trupul nostru nu se transformă în templu, să nu sperăm la ivirea divinităţii. El vine şi se aşază acolo unde este un loc pregătit şi pentru El în inima noastră. Ne ducem spre El după ce, într-o anumită măsură, deja Îl avem. Există o metafizică a pregătirii ce prefaţează, prin gesticulaţii şi aşteptări specifice, ivirea marelui eveniment. Experienţa liberconsimţită a „nevoinţei”, a „uitării de sine” îşi are raţiunea ei în economia şi experienţa sacrului. Profanul este contaminat de „miresmele” sacrului înainte de ivirea sau săvârşirea lui.

Motivul Învierii (sau al trezirii) este des întâlnit atunci cînd se are în vedere formarea şi educarea omului. Alături de metafora cioplirii (pietrei de către sculptor), a modelării (lutului de către olar), a iluminării (de la o torţă, de la un foc), a corăbierului (ce înfruntă marea şi furtunile), a grădinarului (ce ajută pomii şi florile să crească) etc., motivul renaşterii le înglobează pe toate acestea datorită forţei transfiguratoare ce rezultă prin conlucrarea unui interior (omenesc) şi al unui exterior (divin). Învierea presupune nu o simplă acţiune din exterior, ci o resurecţie interioară ce stă sub zodia unei exteriorităţi ce ne depăşeşte dar care ne cheamă să îi urmăm exemplaritatea. Ne lepădăm de o viaţă veche, secundă, pentru a da curs unei vieţi reînoite, fundamentale. Stârpim omul vechi din noi pentru a lăsa loc omului nou. E necesară o discontinuitate asumată, o ruptură fiinţială, de aruncare a răului din noi şi de revelare a binelui.

Reconversia interioară nu este un lucru evident, spectaculos, nu survine dintr-o dată şi nu apare aşa de facil. E nevoie de o scînteie de iluminare (ivită uneori după oarece dureri sau nemulţumiri), de revizuirea ţintelor, de revalorizarea priorităţilor, de un efort volitiv, de răbdare şi persistenţă. Îţi aşterni viaţa (trecută şi prezentă) în faţa ta, îţi judeci faptele, te reculegi, te îmbărbătezi şi mergi mai departe. Te lupţi cu întunericul din tine, îl stîrpeşti şi de laşi purtat de fluviile de lumină. Nimic din ceea ce e trainic şi valoros nu vine de la sine. Până şi suferinţa, re-semnificată cum trebuie, devine un prilej al acestei auto-revelări. Bucuria regăsirii e cu atât mai mare cu cât şi truda a fost pe măsură.

O astfel de „înviere” în plan individual poate conduce la o reînnoire a noastră a tuturor, a comunităţii, a societăţii. Nu putem spera la o reformare a omenirii, fără reformarea omului (a fiecărui individ în parte). Calitatea unui edificiu depinde (şi) de valoarea fiecărui element constitutiv în parte. Cu „cărămizi” de calitate ne putem încumeta să construim structuri „arhitectonice” inedite, valoroase şi trainice.