La Ipotesti

La sfârşit de săptămână, în plină primăvară, urc cu ai mei în maşină cu gândul să pornim la drum. „Und’ să mergem, und’ să mergem?” „Hai la Ipoteşti” – îmi spuse fiică-mea, dintr-a zecea, care tocmai a dat teză cu un subiect din „Lacul” lui Eminescu. Ce idee bună, nici eu nu apucasem să văd ansamblul memorial binecunoscut.

Ieşim dinspre Iaşi pe la Metro şi nou înfiinţatele autoshop-uri şi trecem cu atenţie şi de radarele de la Leţcani; dincolo de Podu Iloaiei se impun privirii noastre tarlalele pline cu echipele colectivelor de producţie ce fac prima praşilă la porumb sub privirile atente ale comuniştilor brigadieri; trecem, nu fără durere, printr-o mahala a Târgului Frumos şi pe lângă un convoi mortuar al unui soldat doborât cu câteva zile în urmă pe frontul din Basarabia; răzbatem şi Cotnariul pe ale căror dealuri atelajele cu boi extind plantaţiile unor moşieri încrezători în viitor; ne minunăm de frumoasele conace şi proaspetele iazuri ale boierilor din Balş; la Flămânzi ne întâmpină mirosul greoi al fumului conacelor căzute sub mânia şi furcile pălmaşilor din zonă; ne intersectăm, prin Copalău, cu o antrenantă nuntă a unor vlăstare, se pare bine situate, ale locului; suntem încântaţi de frumoasele şi diversele stiluri arhitecturale ale căsoaielor evreilor din centrul Botoşanilor; ajungem, în fine, şi la moşia micului boier de ţară, Gheorghe Eminovici, tatăl unui poet încă tânăr şi ferice, dar total necunoscut.

O fi cineva acasă? Dăm să intrăm pe o portiţă laterală şi ne îndreptăm spre o casă ce pare a fi reşedinţa familiei poetului, nefiind prea siguri care dintre acareturi o fi locul cu pricina. De după un perete ne iese în cale o femeie tânără şi zveltă ce pare a cunoaşte rostul locului. „Eu sunt Maria Casian, femeia de încredere a boierului ce mă ocup de rânduiala lucrurilor văzute şi nevăzute de pe aicea. Puteţi pofti, căminarul e plecat la oraş, jupânul Mihai hălăduieşte ca de obicei pe la lac iar dintre fraţi doar Şerban şi Niculae sunt prin preajmă dar şi ei sunt pe ducă la un ovrei să tocmească plecarea la Cernăuţi”. Ii spunem că vrem să deprindem şi noi ceva din atmosferă, ne face semn complice că e de acord şi ne invită, mai întâi, în bisericuţa din lemn, situată în mai susul domeniului. „E tare linişte aici, catapeteasma e o moştenire mai veche iar icoana Maicii Domnului poartă un mare mister, aş zice că e făcătoare de minuni, pentru că ochii ei te urmăresc oriunde te-ai mişca”. Aflăm că mai vine câteodată un preot din marginea Botoşanilor, cunoştinţă apropiată a boiernaşului, să mai facă câte o slujbă, ultima dată venind în aprilie, de Învierea a doua.

Ieşim sfioşi, târându-ne tăcuţi paşii prin iarba proaspătă şi moale spre casa cu pridvor din vale. Pe văgăuna închisă din faţă sunt risipite vreo cincisprezece case formând un cătun destul de sărăcăcios, dacă e să judecăm lucrurile după ceea ce vedem. Urmăriţi de doi salcâmi tineri, aproape înfloriţi, urcăm cele patru trepte de lemn spre foişorul ce face trecerea spre intrarea în casă. Dăm să ne ştergem, din obişnuinţă, de ţolul din faţa uşii de brad şi păşim într-un hol mobilat modest cu vreo două dulapuri iar în dreapta cu un sipet pe post de pat în care îţi poţi trage puţin sufletul la ceas de seară. Suntem invitaţi în camera din stânga, un fel de odaie de lucru. „Aici lucrează boiernaşul, iaca e cam dezordine pe birou, şi-a lăsat hârtiile cu socoteli la vedere, dar bine că a închis lada cu documente şi bani, o dată a uitat-o deschisă şi s-a întors din drum vreo cinci kilometri” – ne spune dând din cap cu subînţeles coana Maria. Apoi, se reazemă cu mâinile la spate, în semn de aşteptare, de soba din teracotă albă, în timp ce ne orientăm curios privirea spre vreo două duzini de cărţi rânduite cu grijă în dulăpiorul cu geamuri din spatele biroului. Pătrundem, mai departe, în camera din spate, un fel de dormitor cu lucruri ale Ralucăi, mama poetului, aduse drept zestre de la tatăl ei, stolnicul destul de înstărit, Vasile Juraşcu. Ne impresionează plăcut mirosul de levănţică răsfirat dinspre crivaturi şi rufăria curată ce se zăreşte prin deschizătura unui gardirop masiv, din nuc, aflat în colţul camerei. Foarte aproape de oglindă, e un dulăpior cu lighean şi ibric de alamă iar deasupra patului străjuieşte tăcut icoana ferecată în argint a Maicii Domnului.

Cel mai frumos ni s-a părut în încăpătoarea odaie din dreapta, un fel de cameră de zi, având în centru o masă mare, înconjurată de nişte scaune tapiţate în piele, aduse de la nişte negustori de pe la Rădăuţi săptămâna trecută. Se vede treaba că boierului îi plac mobilele diverse, cu adevărat trebuincioase, chiar dacă nu se leagă ca model şi lucrătură între ele. În masiva oglindă din faţă se reflectă un colţ al pianinei din partea opusă ce pare a fi un fel de fronton cerat în lumina cernută prin perdelele frumos croşetate cumpărate acum vreo cinci ani de la Viena.

Însoţitoarea noastră iese puţin din casă, fiind strigată de o servitoare, timp în care începem precipitat să ne facem poze cu aparatul nostru digital în diferite ipostaze: cu fiică-mea în faţa pianului, cu mine la biroul tatălui, cu nevastă-mea în faţa oglinzii.

După care, oarecum satisfăcuţi şi cu un aer nevinovat, ieşim meditativi afară unde un grup gălăgios de şcolari se pregătea să intre în casa devenită muzeu în timp ce noi eram absorbiţi de trecut. Şi, mai ales, cu gândul nemărturisit de a-l reciti pe Eminescu după această - pe cât de reală pe atât de imaginară – întoarcere în timpul şi la obârşia oarecum materială, prozaică a creaţiei marelui poet.


* Mulţumim muzeografului (real) Maria Casian, de la Memorialul Ipoteşti, care ne-a înlesnit intrarea în atmosfera spirituală eminesciană evocată (secvenţial, vulgar şi naiv) mai sus.