Educaţia de la egal la egal

Cam toată educaţia (şi ce se scrie despre ea) se clădeşte pe presupoziţia că cineva mai „mare” îl învaţă pe cineva mai „mic”, că experienţa se transmite doar între două persoane situate la distanţă experienţială şi cronologică, că numai un matur îl poate forma pe un tânăr. S-a neglijat mult timp ceea ce simţul comun o ştia dintotdeauna: că mai învăţăm si unii de la alţii, între congeneri, că de multe ori pe această cale se pot învăţa conduite unice şi cu adevărat necesare pentru persoane, că educaţia standard nu mai face faţă complexităţii lumii în care trăim ba, mai mult, aceasta îmbie la autoritarism, la conformism, la plictiseală.

Sub aspect conceptual şi teoretic, peer education (educaţia de la egal la egal) apare ca o noutate, ea exersându-se metodic de câteva decenii, chiar dacă rudimente ale acesteia le identificăm în educaţia secolului al XIX-lea (prin sistemul monitoriatului - elevii mai mari şi mai bine pregătiţi îndrumându-i pe cei mai mici). Din punct de vedere procesual, într-o modalitate difuză şi nereflectată, educaţia de la egal la egal se face de când lumea. Deficienţele metodologiei clasice, care abundă în formalism şi clişee - până la saturaţie, au făcut ca unele gesticulaţii paideice mai vechi să fie redescoperite, rafinate, recontextualizate şi făcute operaţionale pentru noile situaţii de învăţare.

În acelaşi timp, asistăm la o creştere a complexităţii mediilor educative datorată sfidărilor de tot felul: tinerii de azi sunt mult mai expuşi unor factori destructuranţi decât cei de altădată, vedetismul mediatic şi consumerismul au devenit cuvinte de ordine ale peisajului social, noile modalităţi de comunicare şi informare creează noi tipuri de interacţiuni între ei, modelele (pozitive sau negative) au o altă amplitudine şi impact asupra tinerilor, credibilitatea maturului este din ce în ce mai contestată (pe drept sau pe nedrept). Şi atunci, o resuscitare a potenţialului educogen al unor pârghii ce ţin de membrii grupului pare a fi un complement binevenit al arsenalului pedagogic arhicunoscut.

Sunt câteva argumente pentru care dascălii, părinţii şi alţi factori educaţionali este bine să încurajeze educaţia de la egal la egal, ca un complement a ceea ce se întâmplă şi în alte situaţii de învăţare.

În primul rând, învăţarea între congeneri este un cadru mai natural de transmitere a unor experienţe. Ea fructifică ceea ce individul achiziţionează spontan, difuz, informal, şi nu sub presiunea instituţionalizată, prescrisă, formalizată. Ni se pare de bun augur faptul că în cazul educaţiei de la egal la egal este valorizată învăţarea experienţială, activă, personalizată, autoedificatoare într-un context în care dirijismul şcolar (al centrului, al profesorului…) mai persistă încă.

În al doilea rând, o astfel de metodologie dă satisfacţie subiectului învăţării, care se pune în valoare, îşi atribuie funcţii pe care şcoala (încă) nu este în stare să le întreţină. Cel care dă îşi confirmă valoarea prin faptul că ceea ce deţine este important şi merită transmis şi altora. Individul devine mai activ şi mai responsabil în ceea ce priveşte primirea sau cedarea unor conduite deja exersate, ratificate subiectiv.

În al treilea rând, în situaţia învăţării de la egal la egal se pun în raport experienţe simetrice, se creează o rezonanţă şi o altfel de empatie spirituală decât cea gestionată de profesor. Oricât de experimentat ar fi maturul, el nu poate „coborî” la nivelul novicelui decât prin reamintiri sau reprezentări induse de manualele de psihologie şcolară (prin prototipuri şi modele mai mult abstracte, decât reale).

În al patrulea rând, metodologia de tip peer education dă satisfacţie unor conţinuturi consonante, de care sunt interesaţi tinerii; cu cest prilej, ei se afiliază unor orizonturi valorice decantate de chiar perimetrul existenţei lor, pe care maturii, de multe ori, le refuză sau sunt in disonanţă (un anumit gen de muzică, aspiraţii personale sau profesionale).

În al cincilea rând, un atare context generează un orizont al împărtăşirii şi al îmbogăţirii reciproce. Subiectul în cauză (fie ca dă, fie că primeşte) se simte important, crede că ceea tranzacţionează este „opera” lui, că oferă sau primeşte dezinteresat, fără nicio constrângere, supraveghere, aprobare.

Există, la nivelul relaţiilor inter-individuale, forme specifice, uneori nemanifeste, ascunse, de transmisie şi reproducere culturală. Se structurează de la sine anumite ocazii de perpetuare a ceea ce se dovedeşte a fi valoros. Acestea reprezintă anumite ipostaze culturale ingenui şi sunt congruente cu seturile de valori pe care le reprezintă (sunt evanescente, slab formalizate, puternic contextualizate); se caracterizează prin imediatitatea şi profunzimea efectelor. Sunt flexibile şi dau seama de o realitate vie, venind în întâmpinarea unor cerinţe hic et nunc. Răspund mai adecvat cerinţelor momentului, ale contextului, ale persoanei.

O societate sănătoasă are nevoie de astfel de structuri alternative cu funcţii şi consecinţe formative nemaipomenite. Existenţa unui for specializat în livrarea educaţiei (şcoala) nu presupune să ne dispensăm de forme complementare de însuşire şi învăţare a valorilor. Oricât de pragmatici am dori să ajungem, nu trebuie să dăm la o parte efuziunile educogene ale mediului concret în care ne mişcăm. Nu toate valorile « încap » în şcoală (şcoala poate deveni, uneori, un mediu suficient sieşi, rupt de realitate). Instituţia artificializează uneori nepermis de mult lumea în care trăim. În loc să ne apropie de ea, ne înghesuie sub închiderea unui „clopot de sticlă” sau ne înalţă în nebulozitatea „turnului de fildeş”. O dată intrate în şcoală valorile devin oarecum inadecvate, inoperante (prin gradul ridicat de abstractizare). Acestea se depreciază printr-o didacticizare prea mare. Apoi, apare pericolul pervertirii acestor valori, punându-se în serviciul puterii, al unor interese extra-comunitare (prin ideologizarea cunoştinţelor, politizarea unor activităţi, prin practici manipulatorii şi de îndoctrinare etc. aşa cum ne arată deceniile trecute - ba chiar şi cele prezente). Când şcoala este în criză sau derivă, astfel de forme complementare fac ca societatea să înainteze în parametri oarecum normali. Nu trebuie să ne încredem prea tare, din acest punct de vedere, în şcoală. Ea este prima care încheie pactul cu „diavolii” puterii, ridicaţi în slăvi (deşarte) la un moment dat. A delega numai şcoala să facă educaţie este un pericol pentru vitalitatea şi profilul spiritual al unei societăţi. Şcoala devine o instituţie « totalitară », anihilând, prin funcţiile arogate, iniţiativele formative ce pot să apară la nivelul relaţiilor afinitare dintre egali.

Concluzionând, vom spune că educaţia „prin perechi” îmbie la apropierea fiinţelor, prin empatie şi contagiune, prin solidarizare existenţială, prin comuniune inter-generaţională. Ea creează sentimentul bucuriei că ceea ce ştim sau facem merită să fie transmis aproapelui (şi egalului) nostru.