Antonio Gaudi-Salvador Dali: schiţă comparativistă

Arta lui Antonio Gaudi e sub-pământeană, scoţând la suprafaţă ceea ce merită văzut, cunoscut. E apropiată de natură, la limită e un fel de extensie a ei. Arta lui Salvador Dali e supra-pământeană, aducând la lumina conştiinţei ceea ce îndeobşte trebuie ascuns, tăinuit. Se opune într-un fel naturii, o sfidează, îşi bate joc de ea.

Gaudi omagiază spiritualitatea pierdută a oamenilor din grote, evidenţiind poate ceea ce aceasta a avut mai bun. Este un recuperator al vitalităţii organice ancestrale, al biologicului pur. Dali merge către viitor, încercând să prefaţeze convulsii ale omului ce va să vină. Este un vizionar ce cochetează cu geografii spirituale virtuale şi cu orizontul tulburător.

Pentru Gaudi, contează temporalitatea trecută, care e stadială şi fixă, regresivă şi identificabilă. Pentru Dali, devine prioritară temporalitatea viitoare, care e relativă şi laxă, progresivă şi deschisă.

Gaudi glorifică misterul grosierului, al neaoşului, al începutului. Arta lui ne ţine pe pamânt. Dali e un metafizician al esenţelor, al visurilor de perspectivă, chiar al sfârşitului. Arta lui ne azvârle spre zenit.

Antonio Gaudi e teluric, dând pământului carate nebănuite. E nebunatic si jucăuş ca un copil. Arta lui te coboară în adâncimile lumii şi în tine însuţi. Salvador Dali e celest, te ridică înspre spaţii înfricoşătoare. Excede raţionalul (culmea, cu mijloacele acestuia) dincolo de limitele lui. Arta lui te conduce dincolo de lume şi de tine însuţi.

Gaudi dă seama de ceea ce eşti, de pământul şi carnea din tine, Dali se avântă înspre ceea ce nu eşti, înspre spiritul şi mintea ce s-au slobozit.

Amândoi au fost nişte împătimiţi ai extremelor, sondând umanitatea de graniţă sau dincolo de limitele ei. Amândoi, însă, se referă la acelaşi om sau umanitate, la „josul” şi „susul” lor, la polii opuşi ai unui interval.