Altul – prilej de descoperire şi delimitare a eu-lui cultural

Nu se poate vorbi de identitate de sine fără raportarea la altul sau la evoluţia noastră în timp. Suntem ceea ce suntem ca individualitate şi prin “lipsa” pe care o căutăm sau o găsim în alteritate. Altul este un prilej de descoperire şi conştientizare a realei identităţi. Căci, în căutarea celuilalt, ne desluşim pe noi înşine, ne dăm seama de ceea ce suntem, sperăm, merităm. Frumuseţea existenţială ne este dată de celălalt, de miracolul ieşirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat - ca şi a celui îndepărtat!

În această proiecţie în/spre altul putem să ne împlinim şi să ne percepem plenitudinea sau limitele reale. Subiectul se relativizează în raport cu altul sau cu diferitele circumstanţe, îşi deschide anumite paliere identitare care sunt compatibile cu cele purtate de alţii. Avem de a face cu o organizare “modulară” a personalităţii, diferitele module spirituale asamblându-se şi activându-se în funcţie de numeroase variabile (e nevoie, uneori, de o evidenţiere „cameleonică” a noastră!). Identitatea culturală autentică este flexibilă, modificabilă, structurantă, autoconstructivă. Ne „descoperim” ca personalitate pe măsură ce intensificăm relaţiile cu celălalt. Desigur, personalitatea se organizează în jurul unui nucleu axiologic relativ stabil, dar care polarizează, din mers, valori adiţionale, aduse de mediu. Identitatea personală este oarecum contradictorie: ea presupune entităţi categoriale, intolerante la schimbare, bazate pe fidelitate faţă de propriile valori, dar şi entităţi atributive, modificabile şi deschise la incitările valorice ale mediului. În fond, dacă rămânem ţepeni, fixaţi irevocabil în nişe valorice hotărâte, nu avem nici o şansă de a adulmeca, a întâmpina sau a genera noul!

Raportarea la alteritate poate împrumuta caracteristici contradictorii, paradoxale. Confruntarea cu alteritatea poate provoca reacţii de adversitate, de condamnare, de respingere, din anumite puncte de vedere, dar şi de atragere, de acceptanţă, de admiraţie, din alte puncte de vedere. Calitatea relaţionării cu ceilalţi nu este întotdeauna precisă, definitivă. Poţi foarte bine să accepţi pe „străini” din punctul de vedere al obişnuinţelor, manifestării culinare, artistice etc. dar, în acelaşi timp, poţi să-i respingi ca limbă, filiaţie religioasă, gesticulaţii individuale. Raportarea la alţii nu este globală, ci secvenţială, selectivă.

Nu de puţine ori, raportarea la altul se face prin valorizarea unor dimensiuni neimportante, chiar false. Să luăm cazul reprezentării exotice, destul de frecventă, ca modalitate de raportare la altul. Valorizăm la rromi, de pildă, nu ceea ce au ei definitoriu din punct de vedere cultural (oare ştim cu adevărat în ce constă cultura lor?), ci anumite comportamente cotidiene care par a fi diferite de cele ale majoritarilor (o anumită „aplecare” speculativă, un anumit „gust” artistic etc.). Exotismul înseamnă exaltarea unor aspecte despre alteritate, care trădează de fapt o ignoranţă crasă. A privi spre celălalt mistificându-l, a valoriza îndepărtatul sau raritatea şi deformându-le în funcţie de visuri şi fantasme, acestea constituie forme de întrupare a exotismului. Tentativa exotică de luare în seamă a celuilalt pare a fi un soi de voluntarism construit pentru a scăpa de sub zodia banalului sau anunţă poate un semn al crizei de identitate, sau, şi mai grav, de prejudiciere deliberată a respectivei culturi. Proiecţia imaginară în exotism presupune o viziune parţială şi incompletă asupra altuia, asupra celuilalt, asupra îndepărtatului, neobişnuitului. Nostalgia tradiţiilor pierdute, a obiectelor dispărute, a gesticulaţiilor primitive, inocente, toate acestea maschează o formă rudimentară de arheologie culturală sau de turism facil. Dorinţa de a-l pune pe altul în scenă cu orice preţ, de a-l limita la un simplu prilej de spectacol sau joc, nu fac decât să-l excludă pe celălalt cât mai departe, să-l eclipseze spiritual, să-l reducă la un obiect iluzoriu, edulcorat sau de comparare negativă, împiedecând în acest fel autentica întâlnire, comunicare, intercunoaştere.

Apropierea faţă de altul nu poate fi totală şi nici nu este bine să fie aşa. În fapt, fiecare, ca individ sau entitate grupală, posedă un fond valoric inconfundabil şi insondabil. Relaţia cu altul – cu străinul – prezintă o dublă dimensiune: cea de stereotipizare, de prejudiciere ca urmare a procesului de categorizare şi de atribuire valorică (în concordanţă cu reprezentările mele), şi cea de menţinere a unei distanţe culturale, de realizare a conştiinţei diferenţei de coduri, de sisteme de valori, de obişnuinţe. În legătură cu această distanţă necesară, nu trebuie creată iluzia abolirii, ci a temperării, a potenţării, a stăpânirii acesteia în limite acceptabile. Nu trebuie avută ambiţia transparenţei, a “dezgolirii” totale a alterităţii culturale. Merg spre celălalt nu cu gândul să aflu totul despre el, să intru (spiritual) în el, să devin ca el. O astfel de gesticulaţie conduce nu la delimitare, ci la …desfiinţare!

Raportarea interpersonală şi interculturală pune în evidenţă jocul firesc dintre cunoaştere şi necunoaştere, dintre închidere şi deschidere, dintre concentrare şi difuziune, dintre transparenţă şi mister.