Capcanele irealului


Trăim într-un univers real, dar şi într-un imens spaţiu ireal. Ceea ce nu găsim în preajmă, încercăm să creăm dincolo de noi. Ne „mutăm” dorinţele noastre, nerealizate pe moment, într-un teritoriu ce ne depăşeşte. În conformitate cu lozinca „actualul nu ne place, doar posibilul ne satisface”. Dacă, de pildă, simţim că nu suntem pe deplin mulţumiţi de meseria pe care o avem, ne imaginăm că am putea face şi altceva. Dacă locuinţa pe care o posedăm ne plictiseşte, visăm la alta şi mai bună. Dacă prietenul ne dezamăgeşte, proiectăm în alţii ceea ce am fi aşteptat de la el.
Suntem ceea ce suntem şi prin ceea ce ne lipseşte, prin ceea ce am vrea să fim, să devenim, să ni se recunoască. Chiar dacă unele din calităţile noastre (dorite) sunt evidente ori confirmate, de noi sau de alţii, vrem să arătăm că putem să fim şi mai mult, şi altfel. Oricâtă recunoaştere ni se conferă, simţim că mai e loc pentru ceva, că putem etala şi alte feţe, că putem evolua, că drumul nu s-a sfârşit.
Apare, însă, în această proiectivitate nesfârşită, pericolul unei rupturi între ceea ce suntem cu adevărat şi imaginea despre cum am putea fi. Nu mai avem puterea de a ne percepe contururile reale, ne raportăm mai mult la partea gonflabilă (şi inexistentă) a personalităţii noastre. Cu alte cuvinte, imaginea proiectată despre noi înşine nu mai are nici o acoperire în realitate. Ne creăm o imagine despre ceea ce pretindem să fim, fără a atinge vreodată contururile acestei deveniri. Ce facem, mai exact, în acest sens? Ne mitologizăm singur personalitatea, ne supradimensionăm realizările, alimentăm laudele altora la adresa noastră, ne „îmbătăm cu apă rece”. Ce sunt curriculum-urile vitae, de pildă, decât auto-oglindiri ale unor realizări în acord cu aşteptările epocii? Ce sunt siturile sau blogurile personale, decât raportări narcisiste la propriile repere biografice? Ce sunt aplecările unora de a îngurgita ficţionalitatea (a filmelor, a emisiunilor de divertisment), decât deşarte evaziuni înspre teritorii ce nu ne aparţin? Dacă e să fim sinceri până la capăt, puţine dintre lucrurile „afişate” sunt ale noastre, ne produc adevărate bucurii, ne reprezintă la modul cel mai profund. Arătăm de multe ori altora nu ceea ce suntem, ci ceea ce aşteaptă alţii de la noi, cu credinţa că ne înălţăm în faţa lor.
Se instituie, aşadar, o inflaţie a imaginarului prin ascunderea sau desconsiderarea realului. Ca şi în cazul inflaţiei financiare, când se emit bani fără acoperire în bunurile reale, ne conturăm o existenţă falsă, de faţadă, fără ca aceasta să fie cu adevărat. Ne creăm o personalitate fără acoperire, care nu-şi găseşte un corespondent în ceea ce facem sau suntem. Ne furăm, cum se zice, singuri căciula. Ne ajută asta la ceva? Unii vor fi tentaţi să creadă că da. Poate, pe moment. Dar, pe termen mediu sau lung, nu-i decât o amăgire. Un mod mincinos de a trăi.
Cunosc multe persoane care aşa îşi hrănesc existenţa. Şi, uneori, eu însumi alunec în astfel de deşertăciuni. Că nu ce cred eu despre ceea ce sunt e important, ci ceea ce cred alţii că sunt. Şi-mi pun uneori întrebarea: nu cumva eu fiinţez prin ceea ce nu sunt, nu cumva existenţa mea e un rezultat al imaginaţiei, al proiectelor şi mai puţin al faptelor reale? Nu cumva mă pierd într-un văl iluzoriu ce îl pun înaintea mea şi care mă face să nu mai ştiu ce e cu mine? Nu cumva nălucirile mele devin suficiente sieşi, oprindu-mă să-mi desluşesc „realitatea” mea?
Conform teoriilor psihologice, e bine ca fiinţa să se proiecteze într-o realitate mai bună. Vizând pozitivul, omul se avântă înspre adeverirea lui. Numai că o astfel de „azvârlire” înainte, dacă nu are un temei real, ne trimite dincolo de noi şi de existenţa autentică. De aceea, credem că putem înainta cu adevărat, când ne asumăm propriile realizări, limitări, nimicnicii. Căci, la piaţă fiind, nu te poţi alege decât cu ceea ce îţi îngăduie punga. Doar dacă, fără să te vadă nimeni, bagi mâna unde nu trebuie.
Trăim într-o epocă în care asistăm nu numai la o inflaţie a bunurilor, ci şi la una simbolică, a reprezentărilor noastre despre lume. Industrii de tot felul sunt puse la treabă pentru a ne plasa în miezul irealităţii. Publicitatea şi propaganda sunt exemple în acest sens. Prin intermediul lor, ni se induc trebuinţe nefireşti, peste puterea noastră de a le asimila sau suporta. E necesar, de bună seamă, să ne dimensionăm mai înţelept nevoile, să ne oprim uneori pe loc, să ne autoimpunem anumite limitări - chiar nevoinţe. Asta ne-ar ajuta să revalorizăm lucrurile în adevăratele lor proporţii. Căci dacă pierdem priza realităţii, ne excludem singuri din orizontul umanităţii. Dacă trăim doar cu himere, devenim asemenea lor. Dacă uităm cine suntem, nu mai putem înainta.
Să ne permitem atâta irealitate pe cât de realişti suntem!

Legături, împletiri, interstiţii…

Sunt într-un autobus. De mult nu am mai mers cu mijloacele de transport în comun. Confortul adus de autoturism m-a făcut să uit de aspecte semnificative ale universului în care trăim. Aspecte pe care nu le pricepi decât „azvârlit” în lume. Stând în interiorul ei, şi nu privind-o prin parbrizul despărţitor (de praful, zăpuşeala, realităţile mai puţin plăcute ale străzii). Urc, aşadar, pentru a experimenta ceea ce făcusem de-atâtea ori, cu gândul de a mă-îndrepta înspre ieşirea din oraş. Tot felul de oameni în autobuz: tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, oameni posomorâţi dar şi vorbăreţi, ţărani şi orăşeni. Peisaj pestriţ, plin de contrarietăţi. „Auzi tu, tocmai ţi-am trimis un mesaj pe mobil, intră în meniu, mergi cu săgeata în jos, apeşi pe tasta OK şi afli mai multe detalii” - vorbeşte o doamnă cu cineva din Italia, probabil o rudă apropiată. Subiectul acesta de discuţie era de neînchipuit acum vreo zece ani. Un nene transpirat îşi leapădă neglijent sacosele cu răsaduri de roşii (sau de ardei?) printre picioarele unor călători. În staţia de la gară urcă şi coboară nişte elevi, unul care se dă jos strecoară altuia dintr-o clipită biletul compostat în beneficiul lui şi-a patriei cinstire. Scene din acestea le-am mai văzut şi acum treizeci de ani. Tânărul de alături, probabil student, având părul zbârlit şi dat abundent cu nu ştiu ce gel, cu I-pod şi căşti în urechi, îşi face un semn al crucii când trecem prin dreptul unei biserici. Unii se uită la el cu luare aminte. Cercetezi interiorul autobuzului second-end, pardoseala e zgâriată şi prăfuită, pânza verde a scaunele tapiţate e un pic cam roasă, aşa ceva parcă ai mai văzut acum vreo optsprezece ani, prin Franţa - sau prin Elveţia? -, poate-i chiar autobuzul cu care mai călătoriseşi cândva, când era nou, pe alte coclauri. „Merci d’avancer au fond du bus”, scrie cu galben pe plafonul de lângă uşa din spate, care anevoie se mai deschide.

„Merci d’avancer au fond du bus”, scrie cu galben pe plafonul de lângă uşa unui autobuz cu care călătoreşti prin Geneva. Interiorul străluceşte de curăţenie şi te minunezi că ai şi căldură, cu toate că-i doar toamnă. Aşa ceva nu ai întâlnit pe meleagurile tale. Te îndrepţi de la gara Cornavin spre Cite universitaire, unde-ţi ai sălaşul de vreo două luni. Este prima ţară occidentală pe care o vizitezi, după ce lumea ta s-a schimbat cu susu-n jos. Este aici o altă lume, ai avut un adevărat şoc de adaptare dar acum ţi-ai „revenit”. Aproape că nu mai ştii româneşte, vorbeşti doar câteva minute pe săptămână cu ai tăi, la telefon, în rest numai franceză. E firesc să uiţi ceea ce nu faci toată ziua. Te înspăimânţi când realizezi că legi cuvintele cu greutate, având revelaţia că le descoperi sensul pentru prima dată, stai şi te gândeşti apoi la ceea ce-ai vorbit, dar în noua limbă. Aşadar eşti în autobuz şi te aştepţi ca la o anumită staţie să urce trubadurul cu chitara, să cânte cu un frumos glas baritonal o canţonetă iar apoi, cu gesturi galante, săltăreţ şi afabil, să treacă zâmbitor printre puţinii călători care, cu aceleaşi gesturi galante, să lase câte-un franc în pălăria aducătorului de bună dispoziţie. E atât de natural încât face parte din peisaj, îl aştepţi şi ţi-l doreşti, oraşul ar fi mai mohorât şi mai sărac fără el. Spre seară, eşti invitat în familia unui coleg, la un dejun amiabil, eşti impresionat de casa lui şi de ceea ce este în ea, dar mai ales de şemineul în care limbile de foc se zbat pentru a-ţi strecura în suflet mai ştiu eu ce mesaj. Te pierzi în vraja lor, căutându-ţi un reper în jarul fierbinte ce stăruie pe dedesubt.

Jarul fierbinte stăruie pe dedesubtul focului ce încă mai pâlpâie în şemineu. Un prieten te-a invitat în vila lui cea nouă situată la câţiva kilometri de oraş. E un sălaş primitor, amenajat cu bun gust, după tipicul vremii în care autohtonul se amestecă fericit cu cele zări, trecutul semnificativ cu ce are mai bun prezentul. Şi el a fost de curând la Geneva, prilej de a rememora oameni, fapte, întâmplări. Şi Geneva nu mai este Geneva, dar şi pe la noi multe s-au schimbat. Din anumite puncte de vedere în bine, din altele, în rău. E greu să discerni între ce este folositor şi nefolositor, dorit şi nedorit, demn de luat în seamă sau de ţinut deoparte în acest hău în expansiune. Mâncarea e ademenitoare, şi luată de la alţii dar şi din vatra străbună, şi cumpărată de la super-market dar şi pregătită în casă. Iar legat de băutură, a noastră pare a fi mai bună decât a altora. Ideile pe care le frământăm sunt şi împrumutate, dar şi ale noastre, şi reluate dar şi create pe loc, şi spuse răspicat, dar şi ghicite printre gesturi şi cuvinte. Admiri cu luare aminte pomii recent plantaţi, dar şi câinii ce şi-au găsit un generos stăpân. Eşti fermecat, mai ales, de bucuria pe care o au gazdele tale pentru sălaşul pe care şi l-au închipuit. Îţi aminteşti, astfel, şi de bucuriile tale, prilejuite de întâmplări similare – din vremuri de demult sau mai recente. Şi aşa, pe nesimţite, tu nu mai eşti tu, aluneci în spaţiu şi timp, devii un sine lărgit, te deschizi spre altul şi altul spre tine, prezentul tău este cotropit de trecut iar viitorul ţi-l visezi cu toţi şi cu toate câte ţi s-au întâmplat. C-aşa e orice om: un pachet de legături, împletiri, interstiţii…