Lepădarea şi golirea de sine, condiţie a mersului înainte

Vine o vreme când pentru a merge mai departe trebuie să „omori” în tine reprezentări vechi, resentimente, tristeţi, amintiri, speranţe, visuri. Orice conversiune sau început presupune o golire de ceea ce a fost până atunci. Un astfel de gol anunţă promisiunea unui început, degajarea unei noi căi, făurirea unui om nou. Înaintarea poate însemna şi poziţionare negativă faţă de ceea ce a fost, evaluare ultimativă sau suspendare absolută. O spune Mântuitorul în mai multe rânduri: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie"(Marcu 8, 24-38). „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie“ (Matei 19, 21). Primenirea presupune o despărţire de vechi, o aruncare la coş a ceea ce ne împiedică să mergem mai departe. „Agonisirea” şi „averea” (de bunuri, idei, stări…) pot deveni stavile pe drumul unei edificări şi înălţări.

Omul are o apetenţă deosebită de a merge pe logica acumulării, şi mai puţin pe cea a golirii. Vrem mult, din ce în ce mai mult. Ne este greu să ne despărţim de haine vechi, de cunoştinţe vechi, de idei vechi. Nu ştim ce să facem cu lucrurile inutile. Încercăm să le păstrăm sau, cel puţin, să le dosim. Ne cantonăm în prezent îngrămădind în el ceea ce este demodat, ceea ce ţine de trecut, ceea ce ne trage înapoi. Nu suntem în stare să ne golim, să facem un „grad zero” în existenţa noastră. Nemulţumirea ne apasă cu atât mai mult cu cât dorim să mergem mai departe cu ceea ce a fost. Nu avem curajul să o rupem cu trecutul, cu „omul vechi”. Speranţa apare în spaţiul unei rupturi, în intervalul unei nemulţumiri, în perspectiva unei noi fundări. Ea nu îşi justifică apariţia când mulţumirea sau fericirea sunt pregnante. Speri la ceva mai bun pentru că ceea ce este acum te dezamăgeşte.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că ”plinul” şi ”prea-plinul” au nevoie de un opus, de un referent negativ, constituit de o absenţă, de un vid. Creşterea unei persoane se face pe axa de la „mai puţin” spre „mai mult”. În pedagogie se consideră, de pildă, că ignoranţa nu e ceva negativ, ci promisiunea unei creşteri ce va să vină. Necunoaşterea prezentă cauţionează, într-un fel, cunoaşterea ce urmează să se instaleze. În ceea ce nu este (încă) se ascunde dorinţa unei transcenderi. Un copil care nu ştie e un fapt cât se poate de normal şi de pozitiv pentru ceea ce acesta urmează să facă. Căci, dacă ar cunoaşte, la ce i-ar mai folosi educaţia? În acelaşi sens poate fi înţeleasă şi dez-văţarea, ca o întoarcere la acea tabula rasa primordială, printr-o regresiune către o stare de puritate iniţială de la care se poate pleca spre ceva nou.

Dialectica dintre plin şi gol stă la baza unei evoluţii sigure. „Plinirea” se face în spaţiul unei lipse, iar golul caută oportunitatea unei împliniri. Pe de altă parte, orice împlinire adevărată se lasă cu noi interogaţii sau neîmpliniri, iar orice neîmplinire actuală tinde către o încununare ce caută să devină posibilă. Înaintăm în existenţă făcând paşi mici către perfecţiune. Ne mai oprim în loc, mai facem câte un pas înapoi, mai ştergem cu buretele ce a fost, ne mai descreţim fruntea şi mergem ţintă înainte. Înaintarea presupune şi replieri, negări, rupturi, redefiniri în concordanţă cu ceea ce întâlnim pe traseu.

Golul nu trebuie să fie înţeles ca ceva negativ. El este condiţia ivirii şi întronării noului. Golul nu înseamnă absenţă, ci spaţiu al regenerării. Forţa acestuia stă în aceea că este deschis unor noi oportunităţi. Golirea nu trebuie vizată ca fiind totală, ca fiind un capăt absolut, un sfârşit. Te goleşti de acel ceva care nu se mai leagă de ceea ce urmează. Golirea se face în perspectiva unui viitor mai bun, mai frumos, mai autentic. Aceasta presupune o schimbare de macaz în ceea ce priveşte principiile de acţiune, metodele, oamenii pe care îi vizezi. Ea atestă o puternică trezire la realitate şi un mare act de voinţă. Individul toropit şi răvăşit nu va fi în stare de o asemenea revelaţie. Şi de o turnură din rădăcini a existenţei sale.

În general, motorul unei conversiuni se află în interior. Nu e nevoie de mai ştiu eu ce accidente evidente pentru ca omul să se transforme radical. Iar schimbarea cea mai puternică nu este însoţită de spectaculozitate, de vizibilitate, ci de o tăcere prelungă şi poate definitivă. Cum spunea cineva (nu mai ştiu cine), despre lucrurile mari şi grave nu e bine să vorbim nimic. Şi nici povesti.

Educaţia – raţionalistă sau umanistă?

Orice demers formativ presupune o pregătire a individului pentru a face faţă solicitărilor exterioare dar şi interioare. A-l forma pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziţia celorlalţi, pentru a se integra în comunitate reprezintă un prim obiectiv al educaţiei. A-l forma - în plus - pentru a se cunoaşte pe sine, pentru a-şi da răspuns la propriile căutări şi interogaţii, pentru a lua o poziţie faţă de ceea ce află sau se întâmplă în jur constituie un al doilea obiectiv nu mai puţin important decât primul.

Constatăm însă că al doilea „pachet” de obiective este de multe ori desconsiderat, dacă nu cel mult considerat a fi implicit. Educaţia este centrată în continuare pe acumularea de cunoştinţe, are o fizionomie puternic raţionalistă, a devenit mult mai pragmatică, vizându-se cu prioritate apropiatul, competenţa cerută de piaţa muncii, vandabilul. De ce să se mai studieze atâta literatură, religie, psihologie, logică, limbă greacă sau latină, chiar matematică, dacă acestea nu „ajută” la nimic? De ce să ne mai împodobim atât de mult spiritul sau interioritatea dacă mai multă chemare o au competenţa vizibilă, acribia profesională, exterioritatea şi faţada? Nu-i suficient că individul „ştie” sau „ştie să facă”? De ce să ne mai intereseze ce „este” el, ce are pe „dedesubt”, ce „crede”, ce „poate să devină”?

O societate sănătoasă are nevoie de oameni în stare să se înţeleagă, să se autoconducă, să-şi dobândească libertatea şi s-o folosească în mod corespunzător. Dominaţia numărului, a cantităţii, în detrimentul calităţii, poate conduce la un deficit de umanitate şi la efecte aberante. O educaţie care nu se adresează interiorităţii rămâne incompletă şi chiar nocivă.

Realitatea apropiată ne arată de multe ori unde poate duce o educaţie polarizată pe instrucţie şi cunoaştere: indivizi deosebiţi de „echipaţi” din punct de vedere intelectual, dar care clachează sub aspect emoţional sau comportamental; ”bestii exacte” care îşi pun competenţa în slujba unor scopuri reprobabile; buni profesionişti dar care sub aspectul moralităţii lasă de dorit etc. Trăim, desigur, într-o societate a cunoaşterii şi asta ne obligă să învăţăm să o manevrăm. Dar cu noi cum rămâne?

Finalitatea autentică a educaţiei stă în pregătirea persoanei pentru a sesiza semnificaţiile adânci ale realităţii. A realităţii de lângă noi, dar şi din noi înşine. Aceasta presupune nu numai o poziţionare exterioară, contemplativă, detaşată, ci şi o trăire pe cont propriu a acestei realităţi. Realitatea nu are nici o noimă dacă este doar descrisă, ştiută, şi nu şi experimentată, trecută prin filtrul unei subiectivităţi sau sensibilităţi. Realitatea nu este cunoscută cu adevărat dacă nu este ”realizată” semnificaţia ei la nivelul unei experienţe individuale. Această ar însemna să ne „ridicăm” deasupra ei, să o integrăm în multiplele date ale experienţei - ale altora sau ale noastre.

Realitatea nu trebuie doar ştiută, ci şi ratificată prin intermediul unei angajări existenţiale. Despre durere sau iubire poţi să afli mai mult dacă le şi con-simţi (prin proiecţie sau trăire efectivă). Desigur, şcoala nu poate „reface” toate experienţele posibile ale omenirii iar teoriile sau stările despre care se discută în sala de clasă nu pot fi „personalizate”. Nu poate fi „trăită” teoria relativităţii, nici presupoziţia bin-bangului, nici criza economică, nici mai ştiu eu ce boală de stomac… Însă, semnificaţiile acestor situaţii, ca şi rezonanţele lor în mintea şi sufletul celor care învaţă, pot fi „realizate” prin diversele poziţionări sau atitudini faţă de acestea. Numai că, în programele şcolare nu sunt vizate şi aceste obiective educaţionale….

Şi totuşi, încearcă şcoala noastră aşa ceva? Doar paşi timizi. Avem de a face cu un învăţământ pus pe descriere, pe acumulare, şi mai puţin pe punerea în situaţie şi pe edificarea interioară. Elevul învaţă multe teorii, dar nu este capabil să le încadreze valoric, să le acorde un sens şi un rost. Mai mult decât atât, învăţământul nostru cultivă concurenţa şi distanţa inter-subiectivă. El îl însingurează pe individ, îl pune în situaţia de competiţie cu un altul; îl ambiţionează să fie mai presus faţă de celălalt, chiar împotriva lui. O cunoştinţă sau o trăire capătă o altă lumină dacă acestea sunt generate printr-o împreună vibrare şi co-participare. Dimensiunea comunitară a învăţării (prin comuniune şi co-împărtăşire) este din ce în ce mai firavă. Am intrat într-o eră a concursului generalizat în care învinge cine ştie sau este „mai bun”.

Şi mai este un aspect ce trebuie punctat. Învăţământul actual tinde să devină unul de masă, impersonal, pus pe profit şi pe randament. Educaţia se face „cu clasa”, cu un grup masiv, şi mai puţin prin intermediul relaţiei duale dintre un maestru şi un discipol. Schimbul uman, personal, pare a fi pus între paranteze. Doar la nivelurile mai înalte (master, doctorat) se întrevăd raporturi fireşti, ce pot genera relaţii de co-laborare şi co-generare profitabile. Cu cât urcăm pe anumite niveluri de învăţământ, cu atât putem spera la ocazii de învăţare mult mai naturale şi mai autentice. Dar, din păcate, la aceste niveluri nu pot accede prea mulţi şi atunci când acest lucru se întâmplă nu dispare pericolul reiterării a ceea ce s-a întâmplat până acum: o relaţie rutinieră, plicticoasă, birocratică.