Introducere
la
Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice
(ediţia a doua, revizuită şi îmbogăţită, în curs de apariţie la Polirom, Iaşi, 2009)

Se împlinesc aproape două decenii de când educaţia religioasă a devenit o preocupare normală pentru o societate în căutarea propriei identităţi. După o excluziune forţată a unui palier spiritual de prin rang, educaţia în perspectiva valorilor religioase a intrat pe făgaşul unei aşteptate recuperări, al firescului, al necesarului. Există deja o experienţă semnificativă de predare a religiei în şcoli, cu consecinţe vizibile, ce poate fi evidenţiată de către mai mulţi actori, la mai multe niveluri. O demonstrează profesorii de religie - prin acţiunile şi rezultatele lor didactice de zi cu zi, se evidenţiază la nivelul beneficiarilor, elevi şi foşti elevi, care au devenit mai atenţi sau sensibili la fenomenele de credinţă - şi ale căror conduite se cer a fi racordate la valorile autentice, o arată societatea în ansamblul ei – în căutarea de noi linii de reformare spirituală, o probează cei care se apleacă asupra statutului orei de religie, factori de decizie din biserică şi învăţământ - în perspectiva creşterea calităţii predării acestei discipline.
Nu a fost uşoară asumarea noii topici la nivelul curriculumului şcolii noastre. Au fost mai multe tipuri de constrângeri: de la cele de ordin ideologic (unele se observă şi în prezent, printr-o serie de gesticulaţii de opoziţie), până la cele de ordin strict didactic (lipsa unei experienţe în a edita manuale de acest gen sau chiar inabilităţi în predare). Dincolo de precarităţi conjuncturale, orele de religie au devenit ceva obişnuit, o ocazie de îmbogăţire spirituală pentru indivizi şi comunitate.
Subliniem rolul disciplinei Religie de integrator cultural şi de factor de formare a conştiinţei şi comportamentului persoanei. Prin intermediul acestei topici culturale elevul are acces la noi semnificaţii şi valori, la răspunsuri specifice privind viaţa concretă şi sensul existenţial, la perspective de scurtă sau de lungă durată. Prin intermediul ei privim în imediat, dar scrutăm şi zări îndepărtate ce ne cheamă. Rămânem în concreteţea vieţii (ceea ce este bun), dar ne proiectăm şi în nemărginirea transcendenţei (ceea ce este …şi mai bun !). Prin raportarea la valorile credinţei creştine se poate evita formarea unor viziuni înguste, trunchiate, parcelate asupra existenţei (cum ar fi cea livrată doar de ştiinţă), se diminuează alunecarea omului spre consumism şi pragmatismul exagerat (la care ne îndeamnă atâta imagerie publicitară), se pot elimina construcţii „schizofrenice” ale personalităţii (prin centrări unidirecţionale sau prin înrădăcinări în fundamente echivoce, distante, contradictorii, antinomice).
Viaţa noastră stă nu numai sub zodia cunoaşterii şi exactităţii. Mai avem nevoie şi de alte valori sau „centre de interes” care ne împlinesc. Frumosul şi sacrul vin să completeze dezideratul unei unei personalităţi echilibrate şi armonioase, al unei binevenite integralităţi pe axa cunoaştere, coerenţă afectivă, credinţă.
Problematica educaţiei religioase a generat mai multe poziţii din partea exponenţilor de tot felul. Opiniile oamenilor politici sunt diverse, unele susţinând introducerea programelor de educaţie religioase, altele fiind neutre sau chiar denigratoare la adresa noii discipline. Punctele de vedere ale părinţilor fie urmează opiniile induse de oamenii politici, fie ascultă de autoritatea şcolară, care se conformează legislaţiei în vigoare. Teologii, dar şi profesorii de religie, formaţi recent în facultăţile de profil, susţin deschis introducerea religiei în şcoală, venind cu argumente consistente în favoarea acestei poziţionări. Elevii, în majoritatea cazurilor, au primit cu bucurie şi interes problematicile inedite aduse de noul obiect, nelipsind totuşi unele comentarii, mai ales la clasele mai mari, în principal din cauza supraaglomerării programului şcolar şi mai puţin din raţiuni de conştiinţă.
O categorie aparte între receptorii sau comentatorii fenomenului educaţional o formează psihopedagogii, cercetătorii din câmpul educaţional, primii care ar fi trebuit să ia act de statutul educaţiei religioase, de modul de articulare a acesteia la nivelul componentelor tradiţionale ale educaţiei, de modalitatea de inserţie a noilor secvenţe curriculare, de metodica formării religioase. Fiind la curent cu ceea ce se scrie în materie de pedagogie, psihologie şi metodică, suntem încântaţi de faptul că, în acest sens, tot mai multe voci au abordat cu profesionalism această problematică. Lucrări de specialitate, teze de doctorat, conferinţe sau dezbateri au vizat ca ţintă educaţia religioasă. În perioada dinaintea celui de al doilea război mondial, reputaţi pedagogi români au propus, în mod cuprinzător sau secvenţial, viziuni pertinente şi bine articulate din punct de vedere teoretic sau metodic asupra educaţiei religioase (a se vedea, în acest sens, lucrările lui Ion Găvănescul, Dimitrie Drăghicescu, Constantin Narly, Ion Nisipeanu, G.G. Antonescu, Ştefan Bârsănescu). Totodată, pe plan internaţional constatăm în prezent o bogată literatură psihopedagogică, ce vizează statutul valorilor religioase în învăţământ.
Tematizarea raportului dintre educaţie şi valorile religioase, în prezenta lucrare - revăzută şi adăugită cu noi capitole sau paragrafe, este o consecinţă firească, naturală a unor cercetări anterioare dedicate atât educaţiei axiologice (educaţiei pentru/prin valori şi pentru/prin valorizare), cât şi problematicii conţinutului şi metodologiei de realizare a educaţiei religioase (concretizate, iniţial, în lucrarea Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, apărută în 1996 la Editura Didactică şi Pedagogică). Între timp, în urma cercetărilor de ordin teoretic, dar şi a dialogului permanent cu profesorii de religie sau cu teologii, am degajat şi alte teme de discuţie, evidenţiind noi incidenţe educative ale spiritualităţii religioase, în plan şcolar sau extra-şcolar (în lucrările precedente, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, 1999 şi Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire, Editura Polirom, 2008).
Punctul de vedere exprimat acum este, ca şi în lucrările precedente, cel al pedagogului, singurul care ne-a permis o aproximativă competenţă privind organizarea şi soluţionarea unor probleme specifice. Cât priveşte celelalte substraturi implicite ale conţinutului tematic (teologic, filosofic), am făcut eforturi de a ne apropria unele cunoştinţe, mai mult de ordin general, fapt pentru care considerăm că luările noastre de poziţie se cer a fi extinse, completate cu noi puncte de vedere. Nu suntem nici atotcunoscători şi nici infailibili sau exhaustivi în emisiunile noastre ideatice. Sunt şi alţii care gândesc (mai bine!) şi cred (altfel!). În calitate de creştin ortodox, am urmãrit avansarea unui discurs deschis, polimorf în interpretări şi aplicaţii practice. Perspectiva interconfesională şi ecumenică, chiar dacă presupune anumite discuţii, ne a fost suport şi ghid deontologic şi epistemologic. Din punct de vedere metodologic, ne plasăm pe aliniamentele abordării interdisciplinare, care ne poate facilita, prin complementaritatea abordărilor secvenţiale (pedagogice, psihologice, sociologice, hermeneutice, semiotice, culturologice, istorice, dogmatice, liturgice, catehetice etc.), o dezvăluire mai cuprinzătoare a orizontului problematic avut în vedere.
Încercarea de a ne posta ca mediatori între teologi şi pedagogi este plină de paradoxuri şi generatoare de dificultăţi. Suntem conştienţi de faptul că reflectând şi scriind asupra problematicii de faţă ne am asumat un dublu risc: să fim priviţi cu compasiune sau chiar respinşi şi de teologi, şi de pedagogi (ceea ce, din păcate, uneori, s-a și întâmplat). De teologi, pentru că nu am făcut încă pasul „total” în teritoriul spiritual respectiv şi nu ne am apropriat aceleaşi instrumente de argumentare, acelaşi tip de discurs apologetic, catehetic, omiletic. De pedagogi, pentru că am făcut „prea mult”, am „trădat” un anumit tip de ideologie epistemică, de discursivitate rece, raţionalizantă, introducând forme de argumentare bazate pe sentimente, atitudini, credinţe. Există o dramă a celui care se solidarizează cu ambele „părţi” şi se află „la mijloc”. Acest statut este destul de vulnerabil şi expus multor suspiciuni. E încă greu să fii mediator…
Ne asumăm această manieră – trecătoare, sperãm – de „însingurare” intelectuală, cu încrederea că vom ajunge curând să ne bucurăm „împreună”. Mărturisim că scopul nostru manifest este de a aduce laolaltă ceea ce accidentul socio istoric a dezmembrat, divizat, distanţat.
Dezvoltările teoretice ce urmează aparţin unui dascăl laic, interesat sincer de realizarea cu profesionalism a educaţiei religioase. Ele exprimă gândurile, speranţele, ca şi temerile legate de o experienţă pedagogică în curs de facere. Vom încerca să demonstrăm, printre altele, că experienţa religioasă este un act paideutic exemplar, că între educaţie şi credinţă sunt căi de comunicaţie şi întărire stimulativă, că la religiozitate se ajunge (şi) datorită bunei iniţieri şi formări, că este important nu numai să credem, ci să credem în cunoştinţă de cauză.