Flash-uri estivale

Plecăm cu maşina, pentru prima oară, peste hotare. Ne tot gândeam, de ce să n-o facem şi pe asta? Că tot am auzit, de la unii şi alţii, că e bine şi interesant. Drumul prin ţară nu e uşor. Pornim pe la şapte dimineaţa (după ce, de cu seară, ne aranjasem bagajele) şi ajungem la Oradea înspre asfinţit. Cu o oprire la Cluj (fain oraş, intrăm în catedrala maghiară, unde se oficiază o nuntă, pe urmă în cea ortodoxă, în care ne închinăm, apoi, pe esplanadă facem poze, bem câte o cafea, mai vorbim de una şi de alta). Maşina face faţă gropilor, noi, aglomeraţiei, zgâlţâiturilor, curbelor. Totuşi, peisaje superbe, în Orientali şi Apuseni. Oare ce ne aşteaptă, dincolo?

Budapesta ne întâmpină împărăteşte. Deh, veche capitală de regat. Orice s-ar spune, civilitatea, impozantul, aşezatul le simţi la tot pasul. Trecem pe mai multe poduri peste Dunăre. Urcăm spre Citadelă conduşi de vocea feminină, mecanică, din aparatul GPS, montat pe bordul maşinii („la trei sute de metri viraţi la stânga”, „mergeţi înainte doi kilometri”, „reconfigurarea traseului” etc.). Ne bucurăm, privim în dreapta şi în stânga, facem poze, mâncăm frugal câte un sandwich în parcul curat şi primitor din preajmă. La întoarcere un domn nu prea atent cu maşina lui face o manevră greşită şi mai să facă felul maşinii noastre. In fine, după ceva nervi totul se aranjează, simţi că eşti într-o ţară europeană şi mergi mai departe. Biserica lui Matthias e în renovare pe exterior. În interior, te aşteaptă o surpriză cu totul aparte. O pictură decorativă a pereţilor, ca de moschee, ce aminteşte de sorgintea orientală a maghiarilor. Interesantă această aglutinare şi adunare spirituală a unei naţii ce merită tot respectul nostru. Ne mai plimbăm pe la Bastionul pescarilor, ne bucurăm de priveliştea ce o avem spre Palatul Parlamentului, străbatem prin cele străzi şi pieţe. Dunării lor (şi a altora) nu-i pasă de nimic, curge lin, natural, dincolo de ifose şi discuţii politicianiste de doi bani, aşa cum a făcut-o de veacuri, fără să-i fi păsat vreodată de gâlcevile naţiilor cărora le-a fost şi le este hotar.

La Domul din Viena, după re-vizitarea navei centrale, optăm pentru extreme: să urcăm cu liftul, pe acoperiş, şi să coborâm la subsol, în catacombe. Sus e lumină şi bate vântul; jos e întuneric şi linişte; de sus oraşul e viu şi viaţa palpită, dedesubt e umezeală şi totul e mort; sus ne este frică de hăul din jur, avem grijă pe unde şi cum călcăm, jos totul e prescris, mai că nu-ţi pasă pe unde mergi, nu există decât sensul unidirecţional către moarte; sus vezi cerul şi orizonturile, jos pământul şi finitudinea lui; sus sunt oameni doritori să vadă, să asculte, să se bucure, jos sute de oase şi ţeste ale unor oameni care au văzut, au ascultat, s-au bucurat; sus există o explozie de zvârcoliri şi aspiraţii, jos totul e suspendat şi încheiat. Un astfel de contrast e o superbă lecţie, cred, despre viaţă. Despre miracolul şi valoarea ei.

Trebuie să fii selectiv când vizitezi Viena, nu poţi cuprinde totul. Orice ai face, multe rămân pe dinafară. Optezi pentru esplanada Ringului cu Piaţa Maria Tereza, Palatul Hoffburg, Palatul Albertina, Manastirea Capucinilor, Catedrala Sf. Stefan, Muzeul de Istorie, Opera. Ne abatem apoi pe renumitul Kertner Strasse, unde vedem Catedrala bizantină Sf. Petru, Parlamentul si Primăria. Pe dinăuntru, vizităm juma de zi Muzeul de Istoria Artei (Kunsthistorisches Museum), cu ale sale interesante colecţii de artă, şi, mai apoi, Biserica Votivă, o bijuterie arhitectonică neo-gotică. Spre seară, petrecem la Parcul Prater, expresie a gustului pentru loisir şi distracţie a austriacului. Urc cu Mihaela într-un carusel (cam pentru vârsta noastră) şi contemplăm Viena de la înălţime. De mai multe ori, urcăm şi coborâm. Pe fini îi lăsăm să petreacă în legea lor. Ne plimbăm şi noaptea, de la Primărie (unde mii de oameni sărbătoreau în aer liber, era un festival de film) până spre cochetele cartiere periferice, pline de cafenele şi restaurante, unde ne aveam şi noi sălaşul. În altă zi mergem la Palatul Schonbrunn, locaţie a puterii politice a imperiului de altădată (nu avem voie să facem poze înăuntru, ci doar în grădinile dinafară). Peste tot unde umblăm se vorbeşte foarte mult româneşte - pe stradă, în metrou, în muzee (başca, la Palatul Schonbrunn pliantul este editat şi în limba română).

Mănăstirea benedictină Melk. Ajungi aici după ce urci din centrul oraşului pe o stradă pietonală pietruită, splendidă, rustică, cu buticuri şi restaurante, de-o parte şi de alta. Intri în ordinea acestei comunităţi: arhitectură barocă, bibliotecă, manuscrise, cărţi, codice şi reguli, linişte şi pace monahală. Ii spun finului meu (care e şi diacon ortodox) că mi-ar plăcea să mă călugăresc şi să vieţuiesc într-un astfel de loc. Să am timp pentru reflecţie, să stau la distanţă de toate cele, să scriu. Mă sfătuieşte să nu mă iau după aparenţe, să las romantismele, pentru că pacea şi liniştea monahilor nu sunt stări ce ţin de statutul de monah, ci rezultatul unui război încrâncenat cu tine însuţi. Dincolo de aparenţe, mănăstirea nu-i un loc de odihnă şi de veşnic prea-plin sufletesc, ci e e un câmp de război, nevăzut ochilor profani. Mai că sunt de acord cu el. Intrăm şi în biserica abaţiei, începe slujba de la miezul zilei, acompaniată de sunetele orgii. Vreo trei călugări, ca la operetă, recită în germană cele cuvenite în faţa unui public pestriţ (mă gândesc o clipă dacă nu cumva e un spectacol montat pentru sutele de turişti ce se perindă între timp), ies dubitativ din această incintă, cu oarece neîncredere că l-aş (mai) putea găsi aici pe Dumnezeu.

Civilizaţia drumului, a autostrăzii. Totul merge ca pe roate: conduci cu 120-140 km la oră, te înscrii în conduita exemplară a şofatului modern, depăşiri doar corecte, şuieratul aerului de afară este estompat de muzica noastră de acasă. Eşti totuşi stresat, deh, ai adoptat un alt stil de a conduce. Te gândeşti că dacă o câtime de grad o iei câş, ieşi din lumea asta. Mai fredonezi o melodie (ca să dai impresia că eşti calm), mai discuţi cu cel de lângă tine (despre politica lumii, despre nu ştiu ce chestie spusă de Sfinţii Părinţi, despre relaţia magistru-discipol în tradiţia filocalică - tema de doctorat a finului, despre când şi unde luăm masa, despre ce am cumpărat de la Pandorf etc.). Oana şi Mihaela, pe bancheta din spate, deapănă şi ele nu ştiu ce idei din cele cărţi.

În Salzburg, vizită la casa natală a lui Mozart. De fapt, mai multe camere, la mai multe niveluri, în care se încearcă, de către contemporani, o reconstituire a unui mediu de acum câteva sute de ani. Tablouri, fotografii, mobilier vechi, instrumente muzicale, acareturi, holuri, cotloane, atmosferă austeră, injoncţiuni vizuale moderne, chiar mostre muzicale. Ne odihnim preţ de câteva minute într-o cameră fonică în care ascultăm o bucată muzicală a marelui compozitor (nu-mi mai amintesc anume ce). M-a impresionat în mod deosebit bucătăria modestă dar funcţională. Seamănă cu ce am apucat să văd prin casele bunicilor mei. Pereţi groşi din piatră, tencuială denivelată, patinată de vreme. Plus ce mai poate avea omul prin casă. Intimitatea unei familii de muzicieni care e departe de fastuozitatea operei lui de mai târziu. Umanitatea firească, umilă (care deseori este uitată) din spatele genialităţii.

In Oradea, întâlnire cu Valer, pentru circa două ceasuri. După douăzeci de ani, după plecarea lui şi a mea din Vaslui (fusesem repartizaţi acolo după absolvirea facultăţii). În ăst timp, ne-am mai scris, ne-am mai vorbit la telefon. Ne-a plimbat prin centrul urbei, a marcat cele mai importante puncte ale unui oraş deosebit de frumos, am tras apoi la o bere. După câte am observat, e o persoană respectată şi preţuită în urbea lui. Omul nu şi-a schimbat felul: aceeaşi voce calmă şi caldă, o veselie ingenuă, un tempo ardelenesc, o suavă detaşare şi degajare. În schimb, urmele timpului se văd pe fizicul său: s-a îngrăşat, părul i s-a albit, faţa e brăzdată de riduri. Se întrevăd deja în el trăsăturile unui viitor moşneguţ. Doamne, oare eu cum arăt în ochii lui? Oi fi îmbătrânit şi eu?

Facem un ocol pentru a ne bucura şi de Cheile Turzii. Nu ştiu cum se face că nimerim cealaltă intrare în chei. Până acolo luăm seamă de autostrada Transilvania ce prinde vag contur (nu prea se lucrează, văi amenajate pe jumătate, poduri începute, cam ce era pe la alţii acum mai multe decenii). Ghidul de la intrare ne dă bineţe şi ne spune să nu ne pară rău, că e mai frumos pe la intrarea unde am ajuns. Într-adevăr, aşa a fost. Locuri prăpăstioase şi abrupte, vârfuri stâncoase şi ameţitoare, grohotişuri, treceri periculoase, poduri, alpinişti ce fac demonstraţii, mulţi turişti - români, maghiari şi alte naţii. O doamnă în vârstă, singură, cu picioarele umflate, se odihneşte pe poteca stâncoasă (ce caută ea, oare, aici?!), îi iscodesc privirea preocupată, adânc umană dar misterioasă, şi trec pe nebăgare de seamă mai departe. O regăsim în acelaşi loc şi poziţie, după zeci de minute, când ne-ntoarcem. Mă impresionează o pereche de naşi şi fini, afabili şi respectuoşi, dar mai în vârstă decât noi cu circa douăzeci de ani (Nicu îi remarcă şi el şi se prăvăleşte-n gânduri). Au venit aici, probabil, să se bucure, să fie împreună, să comunice. Îmi trece prin minte o întrebare: oare unde şi ce vom fi noi peste două decenii?

Ioana ne aşteaptă acasă, îi promisesem că vom merge pe Ceahlău. Vremea se anunţă nu prea favorabilă, dar promisiunea trebuie onorată. Ne cazăm într-o pensiune nouă, la Durău, la poalele pădurii, iar a doua zi pornim la drum. E ceaţă, vai ce ceaţă deasă… Urcăm, spunem bancuri (mai ales Ioana, le ştie nu-ş de unde, eu şi Mihaela le ascultăm şi ne minunăm…), discuţii despre alea alea, facem poze, ne odihnim des, parcă mai des decât anul trecut. Turişti şi pelerini puţini. E slujbă la mănăstirea de pe Ceahlău, e sărbătoare mare, e Schimbarea la Faţă, dar ne propunem să urcăm doar până la Fântânele, că vremea e grea. Ajungem acolo transpiraţi şi udaţi, ne schimbăm tricourile, bem cafea, ceai din plante ale locului. După care, alunecăm la vale, prin ploaie, prin rouă, printre trunchiuri putrede de copaci, printre ciuperci, nădejdi, gânduri, visuri, înţelesuri. Fiecare după nevoinţe şi puteri.

Am ajuns acasă, la ţară, la Bârnova. Începe să plouă, o ploaie deasă, caldă, de vară. Cum nu a mai plouat demult, caut să adun cât mai multă apă în butoaiele goale. Avem multe flori de udat. Ştiţi ce bine e să umbli prin ploaie, desculţ, de colo-acolo, aiurea, departe de tumultul lumii şi să nu-ţi pese de nimic?

Altul – prilej de descoperire şi delimitare a eu-lui cultural

Nu se poate vorbi de identitate de sine fără raportarea la altul sau la evoluţia noastră în timp. Suntem ceea ce suntem ca individualitate şi prin “lipsa” pe care o căutăm sau o găsim în alteritate. Altul este un prilej de descoperire şi conştientizare a realei identităţi. Căci, în căutarea celuilalt, ne desluşim pe noi înşine, ne dăm seama de ceea ce suntem, sperăm, merităm. Frumuseţea existenţială ne este dată de celălalt, de miracolul ieşirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat - ca şi a celui îndepărtat!

În această proiecţie în/spre altul putem să ne împlinim şi să ne percepem plenitudinea sau limitele reale. Subiectul se relativizează în raport cu altul sau cu diferitele circumstanţe, îşi deschide anumite paliere identitare care sunt compatibile cu cele purtate de alţii. Avem de a face cu o organizare “modulară” a personalităţii, diferitele module spirituale asamblându-se şi activându-se în funcţie de numeroase variabile (e nevoie, uneori, de o evidenţiere „cameleonică” a noastră!). Identitatea culturală autentică este flexibilă, modificabilă, structurantă, autoconstructivă. Ne „descoperim” ca personalitate pe măsură ce intensificăm relaţiile cu celălalt. Desigur, personalitatea se organizează în jurul unui nucleu axiologic relativ stabil, dar care polarizează, din mers, valori adiţionale, aduse de mediu. Identitatea personală este oarecum contradictorie: ea presupune entităţi categoriale, intolerante la schimbare, bazate pe fidelitate faţă de propriile valori, dar şi entităţi atributive, modificabile şi deschise la incitările valorice ale mediului. În fond, dacă rămânem ţepeni, fixaţi irevocabil în nişe valorice hotărâte, nu avem nici o şansă de a adulmeca, a întâmpina sau a genera noul!

Raportarea la alteritate poate împrumuta caracteristici contradictorii, paradoxale. Confruntarea cu alteritatea poate provoca reacţii de adversitate, de condamnare, de respingere, din anumite puncte de vedere, dar şi de atragere, de acceptanţă, de admiraţie, din alte puncte de vedere. Calitatea relaţionării cu ceilalţi nu este întotdeauna precisă, definitivă. Poţi foarte bine să accepţi pe „străini” din punctul de vedere al obişnuinţelor, manifestării culinare, artistice etc. dar, în acelaşi timp, poţi să-i respingi ca limbă, filiaţie religioasă, gesticulaţii individuale. Raportarea la alţii nu este globală, ci secvenţială, selectivă.

Nu de puţine ori, raportarea la altul se face prin valorizarea unor dimensiuni neimportante, chiar false. Să luăm cazul reprezentării exotice, destul de frecventă, ca modalitate de raportare la altul. Valorizăm la rromi, de pildă, nu ceea ce au ei definitoriu din punct de vedere cultural (oare ştim cu adevărat în ce constă cultura lor?), ci anumite comportamente cotidiene care par a fi diferite de cele ale majoritarilor (o anumită „aplecare” speculativă, un anumit „gust” artistic etc.). Exotismul înseamnă exaltarea unor aspecte despre alteritate, care trădează de fapt o ignoranţă crasă. A privi spre celălalt mistificându-l, a valoriza îndepărtatul sau raritatea şi deformându-le în funcţie de visuri şi fantasme, acestea constituie forme de întrupare a exotismului. Tentativa exotică de luare în seamă a celuilalt pare a fi un soi de voluntarism construit pentru a scăpa de sub zodia banalului sau anunţă poate un semn al crizei de identitate, sau, şi mai grav, de prejudiciere deliberată a respectivei culturi. Proiecţia imaginară în exotism presupune o viziune parţială şi incompletă asupra altuia, asupra celuilalt, asupra îndepărtatului, neobişnuitului. Nostalgia tradiţiilor pierdute, a obiectelor dispărute, a gesticulaţiilor primitive, inocente, toate acestea maschează o formă rudimentară de arheologie culturală sau de turism facil. Dorinţa de a-l pune pe altul în scenă cu orice preţ, de a-l limita la un simplu prilej de spectacol sau joc, nu fac decât să-l excludă pe celălalt cât mai departe, să-l eclipseze spiritual, să-l reducă la un obiect iluzoriu, edulcorat sau de comparare negativă, împiedecând în acest fel autentica întâlnire, comunicare, intercunoaştere.

Apropierea faţă de altul nu poate fi totală şi nici nu este bine să fie aşa. În fapt, fiecare, ca individ sau entitate grupală, posedă un fond valoric inconfundabil şi insondabil. Relaţia cu altul – cu străinul – prezintă o dublă dimensiune: cea de stereotipizare, de prejudiciere ca urmare a procesului de categorizare şi de atribuire valorică (în concordanţă cu reprezentările mele), şi cea de menţinere a unei distanţe culturale, de realizare a conştiinţei diferenţei de coduri, de sisteme de valori, de obişnuinţe. În legătură cu această distanţă necesară, nu trebuie creată iluzia abolirii, ci a temperării, a potenţării, a stăpânirii acesteia în limite acceptabile. Nu trebuie avută ambiţia transparenţei, a “dezgolirii” totale a alterităţii culturale. Merg spre celălalt nu cu gândul să aflu totul despre el, să intru (spiritual) în el, să devin ca el. O astfel de gesticulaţie conduce nu la delimitare, ci la …desfiinţare!

Raportarea interpersonală şi interculturală pune în evidenţă jocul firesc dintre cunoaştere şi necunoaştere, dintre închidere şi deschidere, dintre concentrare şi difuziune, dintre transparenţă şi mister.